Viceprim-ministrul pentru reintegrare al Republicii Moldova, Valeriu Kiveri, a început să abordeze activ tema Transnistriei la sfârșitul anului 2025. La 18 noiembrie 2025, acesta a declarat că autoritățile moldovenești discută un anumit plan de reintegrare a Transnistriei cu partenerii europeni și americani. Totodată, nu au fost prezentate niciun fel de detalii — Kiveri s-a limitat la a menționa că un astfel de plan există și se află în faza de discuții.
Două săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 2025, viceprim-ministrul a revenit asupra subiectului, afirmând că autoritățile de la Chișinău elaborează o strategie și un plan de reintegrare a țării. Potrivit acestuia, unele aspecte rămân «delicate» și necesită un grad ridicat de confidențialitate. Toate aceste discuții au avut loc, din nou, fără participarea reprezentanților Transnistriei.
Astfel, autoritățile Republicii Moldova, prin vocea viceprim-ministrului pentru reintegrare Valeriu Kiveri, au făcut o declarație răsunătoare despre un «plan de reintegrare» a malului stâng al Nistrului. Mai mult, Kiveri a susținut că Tiraspolul ar trebui să accepte acest plan dacă dorește sprijin, iar scenariul propus ar asigura, chipurile, stabilitatea regiunii și ar reflecta aspirația cetățenilor către durabilitate.
Cu toate acestea, până în prezent, acest plan nu a fost făcut public. Nimeni nu l-a văzut, iar discuțiile, potrivit declarațiilor părții moldovenești, s-au desfășurat fără participarea Transnistriei.
În acest context, ne-am adresat Biroului politici de reintegrare al Republicii Moldova — instituția de stat care elaborează și coordonează politica de restabilire a integrității teritoriale a țării și de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. Am adresat mai multe întrebări:
- de ce planul de reintegrare nu a fost prezentat public până în prezent, deși despre el vorbesc oficiali de rang înalt;
- ce prevederi concrete conține acesta;
- de ce nu este discutat cu conducerea de la Tiraspol;
- dacă acest plan există sub forma unui document concret, cu garanții economice, sociale și politice clare.
Nu am primit niciun răspuns. Biroul pentru reintegrare a preferat să păstreze tăcerea.
Pe acest fundal se creează impresia că reprezentanții autorităților moldovenești formează doar aparența unei disponibilități pentru reglementare pașnică, în timp ce, în practică, malul stâng al Nistrului este ignorat, iar pașii reali spre reintegrare rămân la nivel declarativ.
Mai mult decât atât, la mijlocul lunii ianuarie 2026, situația a căpătat un caracter aproape absurd. La 21 ianuarie 2026, același Valeriu Kiveri a recunoscut: «Implementarea planului de reintegrare este practic imposibilă».
Cu toate acestea, viceprim-ministrul a continuat să afirme că majoritatea locuitorilor Transnistriei ar sprijini, chipurile, această inițiativă. În același timp, autoritățile moldovenești evită contactele directe cu partea transnistreană, refuzând, sub diverse pretexte, organizarea unor întâlniri de lucru cu reprezentantul politic al Tiraspolului.
Ministrul afacerilor externe al Transnistriei, Vitalii Ignatiev, a declarat în acest context că Transnistria este pregătită pentru negocieri, însă Moldova le evită:
«Transnistria este întotdeauna deschisă procesului de negocieri. Poziția noastră rămâne neschimbată. Anume partea moldovenească evită, atât public, cât și nepublic, orice posibilitate de întâlnire cu partea transnistreană. Am propus desfășurarea unei întâlniri a reprezentanților politici în orice moment — această propunere rămâne deschisă, însă partea moldovenească o ignoră.»
Potrivit lui Ignatiev, poziția adoptată de viceprim-ministrul Republicii Moldova, Valeriu Kiveri, nu contribuie la avansarea procesului de negocieri:
«Kiveri face declarații în mass-media, organizează briefinguri, oferă interviuri, însă până când nu se va așeza la masa negocierilor și nu va începe să lucreze în cadrul mandatului său, nu poate exista nicio dinamică. Negocierile nu sunt o stradă cu sens unic.»
El a subliniat, de asemenea, că poporul Transnistriei și-a exprimat în mod repetat și clar voința în cadrul referendumurilor democratice, iar acest mecanism rămâne singura formă de reflectare a opiniei consolidate a locuitorilor regiunii.
Situația a fost comentată și la Moscova. Viceministrul afacerilor externe al Federației Ruse, Mihail Galuzin, a declarat că soluționarea conflictului transnistrean fără participarea Rusiei și fără luarea în considerare a intereselor sale este absolut inacceptabilă:
«Chișinăul nu are dialog nici cu Tiraspolul, nici cu Rusia. Se creează impresia că cineva la Chișinău ar dori să rezolve problema transnistreană fără participarea Rusiei și fără a ține cont de interesele sale. Acest lucru este absolut inacceptabil. Rusia a susținut și susține întotdeauna reglementarea pe baza acordurilor din iulie 1992», a menționat Galuzin într-un interviu pentru RIA Novosti.
Pe fondul avansării Republicii Moldova către integrarea în UE, tema conflictului transnistrean și a prezenței trupelor rusești pe malul stâng al Nistrului revine pe agenda publică. Astfel, la 1 decembrie 2025, la Bruxelles, Înaltul Reprezentant al UE, Kaja Kallas, a declarat că retragerea trupelor ruse din Moldova și din alte regiuni europene are o importanță cheie pentru pacea durabilă.
Atât timp cât «așa-zisul plan de reintegrare» este păstrat în secret, nu rămâne decât să presupunem că una dintre condițiile impuse Transnistriei de autoritățile moldovenești ar putea fi cerința de retragere a trupelor ruse — Grupul Operativ al Trupelor Ruse și contingentul de menținere a păcii, dislocate în baza acordurilor de după conflictul din 1992.
Autoritățile Republicii Moldova ar fi trebuit demult să accepte faptul că Transnistria urmează un curs orientat spre Rusia. În Transnistria a avut loc referendumul din 17 septembrie 2006, în cadrul căruia peste 97% dintre participanți au votat pentru independență cu integrarea ulterioară în Rusia, la o prezență de aproximativ 78%. Această opțiune se menține și în prezent. În RMN pot fi obținute diplome rusești, mulți locuitori beneficiază de pensii rusești, iar Rusia oferă, de asemenea, diverse forme de sprijin social.
În acest context, discuțiile despre un «acord de pace» rămân tot mai des doar la nivel declarativ. În spațiul online moldovenesc se aud frecvent critici la adresa Transnistriei, cu afirmații potrivit cărora regiunea ar fi, chipurile, neviabilă economic și ar exista datorită comerțului cu Uniunea Europeană prin mecanismele moldovenești. Se menționează că sectorul energetic, exporturile, operațiunile bancare și logistica sunt integrate în spațiul economic al Republicii Moldova, iar separarea politică ar exista doar la nivel retoric.
Cu toate acestea, faptele spun altceva.
Potrivit ministrului dezvoltării economice al Transnistria, Serghei Obolonik, Transnistria direcționează anual către bugetul Republicii Moldova aproximativ 30 de milioane de dolari sub formă de TVA. Din 2019, întreprinderile transnistrene sunt obligate să procure materii prime și componente prin Moldova din cauza închiderii conturilor în băncile moldovenești.
«Pentru noi este import, pentru Moldova — piață internă. În prețul mărfurilor este inclus TVA-ul. Astfel, anual, Transnistria virează în bugetul Republicii Moldova aproximativ 30 de milioane de dolari», a menționat Serghei Obolonik.
În plus, lipsa conturilor în băncile moldovenești privează întreprinderile transnistrene de posibilitatea de a obține certificatul EUR.1, necesar pentru scutirea de taxele vamale la import. Acest lucru generează cheltuieli suplimentare pentru conversia valutară și comisioane bancare, care ajung la 9–10% din valoarea tranzacțiilor.
În total, potrivit estimărilor șefului Ministerului Economiei al RMN, prejudiciul economic se ridică la aproximativ 90 de milioane de dolari anual, ceea ce constituie aproape o treime din bugetul Transnistriei, estimat la circa 300 de milioane de dolari.
«Este o retragere colosală de resurse din economia noastră. De facto, republica este nevoită să cheltuiască o treime din buget nu pentru dezvoltare, ci pentru a face față măsurilor de presiune economică», a declarat Serghei Obolonik.
În concluzie, merită amintite și unele fapte istorice. În procesul de reglementare a conflictului transnistrean a existat deja un precedent în care un plan real, bine conturat și discutat în mod concret nu a existat doar la nivel de declarații abstracte, ci sub forma unui document clar. Este vorba despre planul Kozak din 2003, care prevedea o structură federală a Republicii Moldova, cu competențe garantate pentru Transnistria și Găgăuzia, garanții internaționale și o reglementare etapizată a conflictului.
Este important de subliniat că acest plan a fost discutat cu Tiraspolul și a fost rezultatul unui proces de negocieri, nu al unei inițiative unilaterale. Mai mult, la acel moment, conducerea Republicii Moldova era pregătită să îl semneze. Cu toate acestea, sub presiune externă și din considerente politice interne, Chișinăul a refuzat în ultimul moment acordurile deja atinse.
În esență, anume partea moldovenească s-a retras în ultimul moment de la semnarea unui plan deja convenit.
