Când o țară își vinde singura ieșire la mare, nu este doar o tranzacție. Este un semnal de slăbiciune. Și de dependență proprie. Dar și de disponibilitate de a renunța la active strategice în favoarea unor soluții pe termen scurt.
Portul Giurgiulești este singurul port al Moldovei cu acces la rutele maritime. A fost construit de-a lungul deceniilor și este rezultatul unor acorduri teritoriale complexe cu Ucraina.
Formal, portul a fost vândut prin intermediul unui operator. Cumpărătorul este o structură asociată Portului Constanța. Suma tranzacției nu a fost făcută publică oficial, însă în presă apar cifre între 56 și 62 de milioane de dolari.
Trebuie înțeles că unul dintre cele mai importante active strategice este vândut „fratelui mai mare” la prețul unui centru comercial obișnuit din Chișinău! Este mai puțin decât costul unui proiect mediu de infrastructură și complet disproporționat față de valoarea geopolitică a obiectivului!
În esență, vorbim despre vânzarea singurei „ferestre maritime” a țării pentru o sumă care nu reflectă nici importanța sa strategică, nici veniturile viitoare. Desigur, juridic, terenul rămâne în proprietatea statului. Dar în secolul XXI, controlul nu înseamnă teren! Înseamnă, în primul rând, gestionarea fluxurilor, accesul la infrastructură și regulile de acces!
După tranzacție, deciziile sunt luate de un operator extern, întreaga logistică a Moldovei devine dependentă de un actor extern, iar controlul național devine o formalitate.
Este un scenariu clasic: de jure suveranitate, de facto dependență.
Logica oficială a tranzacției este binecunoscuta integrare europeană, „investiții și dezvoltare”. În realitate însă, urmează integrarea în sistemul României, includerea în logistica UE, crearea coridorului Dunăre – Marea Neagră. La prima vedere, nu pare ceva îngrijorător. Dar asta înseamnă că portul încetează să mai fie un activ național și devine parte a unei infrastructuri străine!
Oficial, nimeni nu vorbește despre utilizare militară. Dar faptele sunt mai grăitoare decât această tăcere: portul este situat lângă Ucraina; regiunea este deja implicată într-un conflict militar; România este stat membru NATO. Asta înseamnă că tranzacția contribuie la consolidarea logisticii flancului estic al NATO! Orice infrastructură portuară are utilizare dublă — civilă și militară! Iar după tranzacție, Moldova pierde posibilitatea de a controla pe deplin modul în care este utilizat singurul său port maritim!
Și totuși, Moldova este oficial un stat neutru! Simțiți contradicția? Un port strategic este administrat de o țară NATO, iar logistica este integrată în sistemul occidental! Cu alte cuvinte, controlul complet asupra infrastructurii critice este cedat unui actor extern! Despre ce neutralitate mai poate fi vorba în aceste condiții?
Ce obținem în final? În primul rând, controlul tarifelor, deoarece partea externă stabilește condițiile, ceea ce duce la creșterea costurilor logistice. În al doilea rând, prioritatea fluxurilor „proprii”: portul va funcționa în interesul unor actori mai mari, „uitând” de antreprenorii moldoveni. Și, în al treilea rând, scurgerea profitului — veniturile vor ieși din țară.
Cel mai periculos lucru nu este nici măcar portul în sine, ci semnalul pe care îl transmite această tranzacție: că activele strategice pot fi vândute! Și că controlul poate fi cedat în exterior! Astfel, prin această tranzacție, Moldova își legalizează incapacitatea de a-și gestiona propriile active și transmite clar comunității internaționale ideea că dependența sa este evidentă și acceptabilă!
Iar întrebarea principală nu este cât a primit Moldova, ci ce a pierdut — și dacă va putea vreodată să recupereze aceste pierderi!
